Mormântul

O toamnă târzie,
Cu tristeți o mie,
Cu plânset din inimă
Și goliciune haină...

Un mormânt pustiu,
Picurat de soartă
Cu lacrimi de sânge.
„Mă-nfrânge!” se aude-o voce înfundată.

Pe patul de frunze,
În adâncă molcomire,
Numai stropii cristalini de ploaie
Se aud în surdină.

Și vrei să pleci,să scapi?
Degeaba...
Numai dansul lin al ierbii
Te alină.

Și-auzind cum plânge teiul,
Cum păsările mor,
Tot ce vrea acum bătrânul
E să-și plângă ultimul amor.

Vrea s-o vadă,
Vrea s-o simtă,
Căci doru-i amarnic
Și totu-i zadarnic.

Dintre norii deși,
Niște trepte de lumină
Se ivesc.
Toată dragostea aceea și pacea lină...
Și-apărând în capăt,
Îl așteaptă El pe bătrân,
Făcându-l înaripat.

Asta a fost...
Anii de durere,de rău,de jale s-au dus
Totul-i pregătit acum,bărbatu-i la adăpost...
Și spre Rai este condus.