Inocență.

Nisipul își vâra fiecare șuviță delicată printre degetele mele,iar auzul mi-era dezmierdat de dulcile mângâieri ale sunetelor valurilor. Am înaintat sfioasă,izbită în față de cristale umede. Priveam la întinderea nesfârșită ce își arăta ființa în fața mea cu atâta încredere și drăgălășenie. Mă aștepta...

Soarele sfios își împrăștia ultimele raze măiastre de lumină. Dâre rozalii își făceau jocul gingaș printre norii pufoși,iar bulgărele strălucitor,contopit acum cu marea,anunța sosirea împărătesei nopții. Îmi simțeam genele grele,apăsate de-o plăcere profundă. Și puteam sta așa zile întregi,visând în singurătate,dacă valurile nu s-ar fi înfiripat cu vântul și nu m-ar fi trezit la realitate. Am simțit umezeala plăcută a spumei mării atingându-mi degetele,apoi,încet,ajungând la glezne. Apa era rece,mii de fiori zburdându-mi pe șira spinării. Cămașa de mătase pe care o purtam aproape că se deschise singură, zburând,purtată de vânt pe nisipul semi-umed. Și am înaintat atât de ușurată,liberă,împlinită...

M-am aruncat în apă,cu deplină încredere în infinitatea inocentă a acelui peisaj de vis; și înotând,visând, sperând...