Confruntarea cu singurătatea.

Prieteni, eu. Eu, prieteni. Mulți. Înconjurată. Eu,prieteni,înconjurată. Mulți prieteni.

[...]

Mă simțeam din ce în ce mai singură pe măsură ce lunile treceau. Simțeam că va urma un razboi uriaș, necontenit căruia va trebui să îi fac față. Era foarte aproape. Aproape de mine. Treceau zile grele,care mă scufundau în lacrimi și parcă nu mai puteam răsufla. Trebuia să țin totul, până și aerul în mine. Inima bătea cu putere. Ardeam de frică. Dar mă simțeam puternică. Eram încrezătoare. Eram sigură pe mine și pe forța mea. Treceau ore în care gâfâiam. Minute în care nu-mi găseam refugiul nicăieri. Eram speriată,dar puternică.

Puternică și încrezătoare pe mine.

Dar forța mea se sparge exact ca un balon de săpun într-un vârf de ac. Și privesc în jur. Nu e nimeni. Privesc înainte, nu e nimeni. Brusc, mă trezesc trântită de peretele morgăi unde așteptam și căutam ziua de mâine. Zgâriată,fără speranță,disperată,tristă,nostalgică,mirată,fără cuvinte,plângând,țipând,îndurând,mă uit spre cerul care îmi micșorează pupilele.

 

                   Dezamagită îmi plec capul. Nu mai sunt nici puternică,nici încrezătoare.