E doar un băiețel.

Ochi verzi. Lacrimi roșii. Ochi roșii. Lacrimi verzi. Luminile orașului. Singurătate. Zăpadă albă. Copaci negri. Suflete pierdute. Gene înstelate. Mâini împreunate. Inimi calde. Stele îndepărtate. Fulgi. Obraji roșii. Ochi roșii. Plângi... sunt aici pentru tine.

Spune-mi că o să fie bine din nou.

Încă mă simt amorțită.
Vocea ta, imaginea ta închisă într-un zâmbet, cuvintele și textele dinainte de culcare mă trezesc la viață. Îți știu secretele. Iubirile. Amărăciunile. Eșecurile. Frustrările. Poveștile. Zâmbetele. Lacrimile. Îți cunosc trecutul, prezentul și viitorul și știu că nu voi fi în stare vreodată să te las singur. Mă definești. Mă accepți. Mă iubești.
Însă nimeni nu va ști că eu încă sper în fiecare seară să te am lângă mine. Să îți simt brațele în jurul meu și să ne uităm la stele. Să visăm împreună.
Putem păstra imaginea asta pentru totdeauna? Pentru că, dragul meu, asta este imaginea ta pe care vreau să o păstrez în suflet. Până la sfârșitul ultimului sfârșit.

Drumuri.

Și uite cum a venit timpul pentru despărțire!... pot să jur că a 8a s-a topit în lunile astea în care am stat împreună ca untul în cuptor. Regret enorm că nu am avut prilejul să petrec ceva mai mult timp cu toți colegii, dar totul a fost perfect anul ăsta - cu bune, cu rele, cu mai multe rele decât bune și totuși destule bune.
Cert e că, acum, la două zile după banchet, la fix 24 de ore de când ne-am văzut ultima oară și ne-am despărțit bocind, încă plâng când mă gândesc că în anii care vin n-o să ne mai vedem în fiecare zi, n-o să mai urlăm la Vlad că ne împute clasa cu pufuleți cu brânză, n-o să mai râdem până ne doare stomacul la glumele lui Vlady, n-o să mai desenez cu Kido în sketchbook. Chiar o să fie greu. Pentru toți. La naiba, fraților, orice-ați zice, ne cunoaștem de 8 ani, chestia asta nu are cum să nu vă afecteze pe toți!
Kiks pleacă în Michigan, Kido se mută în Severin, eu merg la Tonitza și majoritatea o să-și aleagă licee comune. Măcar să vină să mă viziteze și pe mine...
Până și Vlad, Gaby, Marius, Cosmin și Vlady au plâns la banchet...
Când i-am văzut pe băieți cu lacrimi în ochi, și totuși încercând să stea tari pentru noi, fetele, am simțit brusc un val de afecțiune pentru toți colegii mei. Pentru că ținem unii la alții și pentru că o luăm pe drumuri diferite, care însă, sper eu, ne vor aduce odată din nou împreună!

P.S. : Vorba Anitei... „Și gândește-te că ăsta a fost doar banchetul! Pe 23 o să cumpărăm stocul de șervețele de la Mega Image!” Anita, scumpo, mai avem de bocit și după examene (măcar o să picăm împreună), și în august când o să ne vedem absolut toți pentru ultima oară.
Ah, ce greu o să fie să nu merg pe drumul spre școală zilnic...și să nu mi-o imaginez pe Betty țipând la Vlad și la ceilalți băieți, pe Vlad halind pufuleți, pe Cosmin râzând ca un apucat, pe Bibs îmbrățișându-se cu Adi, pe Hush și Teo spunând glume și roind în jurul meu ca muștele să nu zic pe unde...pff. M-a apucat plânsul. A 50-a oară.

Dar, dragii mei, o să facem un pinky promise că o să păstrăm legătura orice-ar fi.

Și totuși, încă sper că mă voi trezi mâine (dacă o să pot dormi) și că o să realizez că totul a fost doar un vis... că noi o să rămânem împreună until the very end!

*e dans țigănesc - dădeau din țâțe și cur - a nu se înțelege altceva*

*eu n-am rezistat nici o oră în pantofi, pe când unele au și dansat pe toace o.O*

*group pic - 8A, 8B, 8C*

*și de-aici a început totul...*