Focul arde în nepăsare
Câteva flori pălite dorm liniștite
În crunta disperare.
Văduva se-apropie,
'Ntinzând mâna-i firavă
De vreme chinuită
Și de durere sfâșiată.
Un trandafir alb
Așezat pe lespedea-ncărunțită
Și lacrimile șiroaie
Fac amintirea nevăzută.
Așezată în genunchi,
Răpusă de durere,
Văduva-și unește mâinile reci,
Îngânând o rugăciune.
Și regretă femeia,
Regretă tot ce s-a-ntâmplat
Îi pare rău de toată dragostea
Ce n-a putut-o avea și dărui.
Își plânge naivitatea,
Clipele de depărtare,
Momentele pierdute,
Amurgul singuratic în pustiul din pădure...
Să o ia de la început vrea,
Să uite de toată tristețea,
Însă adevărul își face singur victime,
Când totul este în zadar.
Paltonul lung,ros de anii trecuți,
Atinge ușor zăpada,
Iar neaua coboară din înaltul cerului
Învelind mormântul vieții veșnice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu